Politica dâmbovițeană este arta negocierii propriilor interese
Într-un birou somptuos din Palatul Parlamentului, cu pereți tapetați și covoare mai groase decât bunul-simț, șapte parlamentari stăteau îngrămădiți în jurul unei mese ovale. Pe masă, cafele reci și dosare voluminoase.
— Domnilor, începu unul cu un zâmbet unsuros, eu susțin legea voastră cu subvențiile, dar vreau la schimb sprijin pentru proiectul meu cu pensiile speciale.
— Pensii speciale? întrebă altul. Eu le dau votul doar dacă-mi trece amendamentul cu taxele reduse la jocurile de noroc. Națiunea trebuie să se distreze, nu?
Se auzi un chicot. Un parlamentar mai masiv, care mânuia cu dexteritate o linguriță în ceai, interveni:
— Eu nu pun ștampila până nu primesc garanții pentru legea cu imunitatea extinsă. Nu vreau să mă trezesc deranjat de DNA în vacanță.
— Perfect! râse altul, mai tânăr și mai ambițios. Vă dau votul la toate, dar îmi vreau buget pentru o autostradă… care, între noi fie vorba, se termină fix în comuna mea natală.
În timp ce negocierile se încingeau, un alt parlamentar nota pe o foaie: „Tu mie — eu ție. Azi pentru tine, mâine pentru mine”. Părea mai mult un târg de zarzavat decât o ședință legislativă.
La final, după ore întregi de șușoteli și ridicări de sprâncene, toți au căzut de acord. Se bătuseră palmele, se împărțiseră favoruri, iar legile urmau să treacă cu o majoritate confortabilă.
— Ei, vedeți? Așa se face politica adevărată, zise unul, trântind ușa biroului. Națiunea să creadă că ne certăm la televizor. În realitate, suntem o echipă!
Și au plecat rânjind, lăsând în urmă aerul greu al „compromisului democratic” și un parfum persistent de ipocrizie.
